Mama mea visa să studieze la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Timișoara, pe vremea când admiterea era de 3 ori mai grea (3 examene, nu doar unul), dar pentru că nu a avut profesor de pregătire pentru fizică, nu a reușit să ia examenul. S-a căsătorit, a devenit învățătoare, a născut-o pe sora mea, apoi pe mine și și-a construit o viață atât de frumoasă încât probabil a și uitat visul. Timpul a trecut și eu am crescut, am moștenit pasiunea călătoriilor de la cel mai aventurier tătic și mai târziu, în primul an de liceu, am descoperit pasiunea pentru informatică și matematică. Poate... sau mai mult ca sigur și pentru că am avut niște profesoare excepționale la aceste materii, ce mi-au ajuns dragi inimii, dincolo de școală. Și s-a născut în mine visul.
Oamenii în general se plâng de sistemul educațional din România, eu, în mijlocul lui, am ales să văd părțile frumoase – și la liceu, și la facultate. Găsești profesori dedicați, pasionați de ceea ce fac, dornici să împartă cunoștințe, entuziaști să stârnească curiozitatea din tine, oameni... care te învață mai mult decât o materie... te învață despre viață, despre visare – visarea împletită cu muncă. Găsești dascăli care să te încurajeze să mergi mai departe, văd potențialul din tine și te îndreaptă spre o țintă mai înaltă, așa cum un arcaș direcționează o săgeată. Oameni ce deschid orizonturi, care în ciuda sistemului, știu să croiască drumuri și să-ți dea aripi. Am fost vreodată nedreptățită de acest sistem? Da. M-am supărat? M-am supărat. Dar am sperat mai departe. Și am ajuns aici – final de facultate, lucrarea de licență în dezvoltare, activând în domeniu și... căsătorită. Da, la 22 de ani.
Din perspectiva din care am scris, poate v-ați gândi că nu prea sunt o it-istă. ”Noi” de obicei, ”nu știm să scriem”. Dar sunt o it-istă, iubesc ceea ce fac, sunt încă ca un copil curios să descopere tot mai multe și totuși, mai și scriu. Nu las acest domeniu să îmi îngrădească celelalte vise. Este mai simplu să spui: ”Eu știu să programez și atât”. Dar cred că ar trebui să ne punem mai des întrebarea ”Cine suntem?”. Vom descoperi că suntem mult mai mult decât niște roboței, care merg la birou, scriu cod, sunt bine plătiți și își permit să mănânce seară de seară cea mai bună pizza, uitându-se la televizor.
Iar visele ce nu le împlinește Dumnezeu cu noi? Va avea grijă să le împlinească prin copiii noștri.