Ce ne împiedică oare să visăm? | Poți fi mai mult decât job-ul pe care îl ai

Ce ne împiedică oare să visăm?

 

Ce ne împiedică oare să visăm? Cred că oamenii se împart în două categorii: cei ce visează mult, înalt – la călătorii, cariere, bogăție – dar fac prea puțin pentru a îndeplini aceste vise; și cei care nu visează la nimic – se mulțumesc cu o rutină monotonă, cenușie și se îngroapă în conceptul muncă-acasă, într-o buclă fără sfârșit. Totuși, există și excepții. Eu susțin visarea, dar visarea trebuie împletită cu muncă și credință. Și la urma urmei, visele nu mor niciodată, decât dacă le omoară visătorul. Altfel, ele se vor împlini. Chiar dacă nu cu propria-ți persoană.

    Mama mea visa să studieze la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Timișoara, pe vremea când admiterea era de 3 ori mai grea (3 examene, nu doar unul), dar pentru că nu a avut profesor de pregătire pentru fizică, nu a reușit să ia examenul. S-a căsătorit, a devenit învățătoare, a născut-o pe sora mea, apoi pe mine și și-a construit o viață atât de frumoasă încât probabil a și uitat visul. Timpul a trecut și eu am crescut, am moștenit pasiunea călătoriilor de la cel mai aventurier tătic și mai târziu, în primul an de liceu, am descoperit pasiunea pentru informatică și matematică. Poate... sau mai mult ca sigur și pentru că am avut niște profesoare excepționale la aceste materii, ce mi-au ajuns dragi inimii, dincolo de școală. Și s-a născut în mine visul.


    Îmi doream să devin programator, deși nu știam prea mult ce înseamnă acest lucru, așa că am decis ce voi face mai departe – Facultatea de Automatică și Calculatoare. Știam despre visul îngropat al mamei? Nu, dar ea știa bine de tot. Și așa a început munca pentru acest vis... visarea este frumoasă, munca însă, e pe măsura dimensiunii visului. Pentru mine a însemnat un an de zile de 4 ore de matematică pe zi, meditații în fiecare săptămână, naveta cu trenul duminici la rând pentru pregătirile de admitere organizate de universitate, emoții peste emoții, oboseală, stres, nesiguranță și toate suprapuse cu examenul vieții... Bacalaureatul. A fost simplu? Deloc. S-a meritat? Cu siguranță!

    Oamenii în general se plâng de sistemul educațional din România, eu, în mijlocul lui, am ales să văd părțile frumoase – și la liceu, și la facultate. Găsești profesori dedicați, pasionați de ceea ce fac, dornici să împartă cunoștințe, entuziaști să stârnească curiozitatea din tine, oameni... care te învață mai mult decât o materie... te învață despre viață, despre visare – visarea împletită cu muncă. Găsești dascăli care să te încurajeze să mergi mai departe, văd potențialul din tine și te îndreaptă spre o țintă mai înaltă, așa cum un arcaș direcționează o săgeată. Oameni ce deschid orizonturi, care în ciuda sistemului, știu să croiască drumuri și să-ți dea aripi. Am fost vreodată nedreptățită de acest sistem? Da. M-am supărat? M-am supărat. Dar am sperat mai departe. Și am ajuns aici – final de facultate, lucrarea de licență în dezvoltare, activând în domeniu și... căsătorită. Da, la 22 de ani.


    De prea multe ori focusul acesta egoist de a investi doar în noi, ne face workaholics sau studyholics și uităm să ne trăim cu adevărat viața. Nimic nu mă face mai fericită decât atunci când la fiecare reușită, mică sau mare, soțul meu îmi reamintește: ”Sunt mândru de tine!” Și eu de el, și mai tare!

    Din perspectiva din care am scris, poate v-ați gândi că nu prea sunt o it-istă. ”Noi” de obicei, ”nu știm să scriem”. Dar sunt o it-istă, iubesc ceea ce fac, sunt încă ca un copil curios să descopere tot mai multe și totuși, mai și scriu. Nu las acest domeniu să îmi îngrădească celelalte vise. Este mai simplu să spui: ”Eu știu să programez și atât”. Dar cred că ar trebui să ne punem mai des întrebarea ”Cine suntem?”. Vom descoperi că suntem mult mai mult decât niște roboței, care merg la birou, scriu cod, sunt bine plătiți și își permit să mănânce seară de seară cea mai bună pizza, uitându-se la televizor.


    Aici aviz it-iștilor – care pot fi mai mult decât job-ul pe care îl au sau titlul de ingineri pe care îl dețin. Pot fi inventatori, antreprenori, influenceri, profesori, scriitori, artiști, poeți, muzicieni și tot ceea ce mai au curaj să viseze! Mai presus de acestea, întâi să fim oameni. Să ne amintim că nu e totul să ajungi primul în scara ierarhică a vreunei corporații sau deținătorul celei mai tari afaceri, ci mai important e pe cine avem alături, ce lăsăm în urmă și care sunt lucrurile prețioase pe care le-am dat mai departe, celor din jur și generației care ne urmează.

    Iar visele ce nu le împlinește Dumnezeu cu noi? Va avea grijă să le împlinească prin copiii noștri.


Cami Halip

Buy now