Sisteme
universitare
Sistemul academic de educație german în comparație cu cel românesc
“Educația care li se dă tinerilor este un al doilea amor propriu care li se inspiră.” Un citat la care achiesez, de Francois de La Rochefoucauld, cei educați vor ști cine a fost…
Per aspera ad astra!
Încă din 1990, de după Revoluție, sistemul românesc academic a fost și continuă să fie ca un copil în creștere: mereu în schimbare, un proces care se pare că este mai mult criticat decât lăudat. Înainte să compar, din experiențele personale, cele două sisteme academice, mi se pare esențial să menționez baza fundamentală a motivației de a urma cursurile unei universități.
Libertatea mentală este greu de atins pentru marea majoritate, care o confundă cu starea de a nu face nimic sau nimic productiv. De fapt, libertatea oferită de educație, de citit, este eternă. Dar indiferent de țară, că e România sau că e Germania - mă refer la aceste două țări ale căror cetățenii le posed- mulți au pierdut definitiv plăcerea descoperirii care este oferită de citit. Fără a citi, cum am putea oare să accedem la învățământul academic?
Din luna Aprilie, ma bucur de dubla cetățenie Româno-germană. Și mă bucur și de avantajele vieții de profesor in Germania, țară în care profesez de aproximativ 10 ani.
Dar înainte de a plonja în apele reci ale imigrării și consecutiv ale integrării, am fost elevă și studentă în România, terminând în 2016 un master de doi ani, focusându-se pe geopolitică și Diplomație. Am studiat “pe bune”. Ai mei nu au avut nici o pilă, așa numitul sistem “PCR” -pentru connoisseuri- nu a fost niciodată o opțiune pentru mine. Am muncit atât academic cât și ca angajată în mai multe locuri, inclusiv la alte universități din Timișoara, eu studiind la Universitatea de Vest.
Am pățit și rele, am trăit și bune. Și invers.
Per total, pot să afirm cu tărie că ceea ce am învățat pe parcursul anilor de universitate mi-a rămas destul de clar impregnat în memorie. Evident, am ales o facultate care m-a invitat să învăț, materii care m-au interesat, și dragostea de și pentru istorie care a fost catalizatorul principal. A propos, sunt profă de istorie și franceză, ca specialitate secundară. Legat de master, dețin încă noțiuni de geopolitică, pentru că istoria de fapt nu se prea poate delimita de geografie și politică. Declar efortul celor 6 ani de studii academice complet care a meritat. De altfel, chiar și nemții, când află ceea ce am studiat, apreciază munca depusă.
Educația este ca o rădăcina amară, ca să îl parafrazez pe Aristotel, dar fructul este dulce.
Nu știu ce s-a întâmplat cu educația academică românească după ce am terminat eu masterul, însă aș vrea să menționez că învățarea nu depinde în totalitate de profesor sau educator. Dacă se dorește a se învăța, se face acest lucru, indiferent de locație și circumstanțe. În mod cert, profesorii sunt acei “fire starters” care dețin responsabilitatea de a “împinge” sau de a reaprinde focul curiozității în studenți.
Când vorbim despre studenții români ca și categorie socială, nu avem voie să omitem angajamentul lor civic și activitatea intensă pe frontul social, fiind activi încă din anii 50, mai precis din Octombrie 1956. Studenții nu s-au temut niciodată să se facă auziți, ceea ce mult mai târziu a devenit un adevărat trend in Europa, perioada curentă devenind “locul de joaca” al noilor generații care sunt implicate in acțiuni sociale și politice, atât in România cât și în Germania.
Uitându-mă spre țara adoptivă Germania, atât sistemul educațional cât și profesorii sunt învechiți. Cel puțin marea lor majoritate. Totul este greoi, plicticos prezentat, nu există factori motivaționali și normal că rezultatul vorbește de la sine: învățământul academic german nu este preferat de tineri. Chiar acum câteva zile citisem un articol despre cum ministra educației germane, doamna Anja Karliczek, dorește să motiveze cât mai mulți să se reîncreadă în puterea și valoarea sistemului educațional german. Muncă grea…
Evident, există și excepții, cum ar fi cazul de față. Mereu mi-am dorit să devin profesorul pe care l-am avut în școala gimnazială și în liceu. Am fost norocoasă și am avut parte de profesori de vocație, nu doar de meserie, un lucru pe care nu l-am întâlnit până în prezent în partea Germaniei unde lucrez eu.
Ceea ce mi se pare interesant, pentru cei care au în vedere învățarea unei meserii mai “practice”, ar fi alegerea formarii profesionale în sistem dual (Berufsausbildung im dualen System), care durează de regulă trei ani și presupune încheierea unui contract cu o firmă la care se face practică în timp ce elevii sunt înscriși în sistemul de învățământ german. Aceștia petrec un anumit număr de ore în firmă, timp în care participă la activitățile acesteia și au oportunitatea de a învăța o meserie, de a o practica și chiar de a fi plătiți pe parcurs.
Și dacă se dorește o carieră academică? Drumul devine mai sinuos. Multe familii nemțești au înrădăcinată ideea că munca practică este cumva mai “valoroasă” decât studiul pe perioade prelungite. Acest concept se potrivește bine unei țări care nu avea oricum o reputație de națiune cu predilecție academică.
Ca informație, m-am documentat pentru a putea distinge clar între tipurile de învățământ academic disponibil în Germania:
Exista trei tipuri de instituții de învățământ superior:
* universități,
* facultăți de profil, precum și
* facultăți de artă, film și muzică
Toate tipurile de instituții de învățământ superior pun la dispoziție programe de studii pentru licență și masterat.
Instituțiile de învățământ superior sunt de stat și private. Majoritatea instituțiilor de învățământ superior din Germania sunt finanțate de stat. Unele dintre facultățile private percep taxe mari de studii, tocmai de aceea mulți tineri cu mare potențial academic sunt indirect descurajați de familiile care consideră aceste taxe peste posibilitățile lor financiare. Am lucrat cu elevi talentați la engleză, de exemplu, care au rămas sa devină chelneri și bucătari în orașul lor mic de provincie, în loc sa țintească spre cer și spre stele, cum facem sau am făcut noi.
Aș vrea tare mult, indiferent de țară, să nu se ajungă la o tragedie a educației, profesori competenți fiind nevoiți să lucreze cu elevi incompetenți și invers. Dar probabil că acest joc tragic de-a șoarecele și pisica nu va putea fi niciodată evitat.
Miriam Mircea
PR and languages pro
Fort Knox PR founder.