Povestea
unei
concedieri
"M-am simțit eliberată… pentru că nu am acceptat nicio clipă să fiu umilită sau să iau poziția ghiocelului în fața “funcțiilor”, dar parcă (și) parte dintr-un film prost… m-am dus să celebrez această experiență la cafeneaua de lângă birou și am trimis pe LinkedIn un mesaj de mulțumire și părere de rău tuturor oamenilor frumoși pe care i-am întâlnit, totuși, aici. Am primit înapoi mesaje de regret, recunoștință și uimire pentru că nu a existat niciun fel de informare la nivelul companiei."
Primesc zilnic mesaje din parte oamenilor care au nevoie de ajutor în căutarea unui loc de muncă, în a-și creiona un plan de carieră, pentru a accede la o poziție de management, pentru că se simt debusolați și nu știu încotro să o apuce pe plan profesional și nu numai.
Multe dintre mesajele primite sunt pline de tristețe, dezamăgire, frustare, demotivare. Unele sunt pentru a-mi mulțumi pentru ceea ce fac și pentru că reușesc să le dau oamenilor speranță. Am strâns de-a lungul anilor sute de astfel de mesaje încât aș putea scrie o carte cu și despre oamenii cu care am stabilit chiar parteneriate de lungă durată și despre poveștile lor. Căci în spatele fiecărui om se ascunde o poveste și de foarte multe ori nu ne acordăm răgazul de a o asculta sau de a o citi fără a judeca omul sau povestea sa.
Zilele trecute am primit un mesaj de la Alexandra, care m-a impresionat foarte tare. Și pentru că este vorba despre o nedreptate care i s-a comis, am decis să împărtășesc cu voi experiența ei, evident după ce i-am cerut acordul.
Vreau să atrag atenția asupra faptului că acest articol nu este despre mine, nu este un articol de promovare, ci de conștientizare.
„Bună, Corina.
“Te urmăresc” din 2018 și voiam să-ți mulțumesc că, datorită oamenilor ca tine, încă simt că mai exista speranță… și că merită să împărtășesc povestea, chiar dacă “nu se (mai) poate face nimic.
Am fost „concediată” în perioada de probă, după 2 luni și 10 zile de la angajare.
Prin luna august, când mă aflam încă în CIC, am fost abordată de o agenție de recrutare pentru un rol de Talent Acquisition Partner într-o companie internațională. Am dat curs invitației, cum am făcut și cu celelalte 13 mesaje primite pe LinkedIn cam în aceeași perioadă. Nu pentru că îmi doream neapărat să nu mă mai întorc în vechea firmă, ci pentru că am simțit că e o perioada bună să explorez noi oportunități. Am fost foarte încântată de ceea ce mi s-a promis/povestit la interviu, de ideea de a lucra zilnic în limba engleză, la nivel internațional, de a face parte dintr-o echipă total nouă (puneau bazele unei echipe de TA, recrutaseră deja Team Lead-ul, care începea în octombrie, și mai voiau alți 5 oameni care să deservească piața din Europa, eu urmând să fiu responsabilă de Italia).
Deși din punct de vedere financiar nu mi-au oferit cât am cerut, am apreciat că au revenit către mine cu o ofertă, că și-au făcut calculele și că măcar au spus, uite, acesta e maximum pe care ni-l permitem (o sumă la care aș fi ajuns după 5 luni de la întoarcerea mea din CIC în vechea firmă). Și-au dorit să începem și toate în același timp (decembrie), it made sense, așa că am ieșit din CIC mai devreme puțin (cu o lună și ceva) ca să mă alătur echipei.
M-am dus plină de entuziasm și speranță, mi s-a spus că va depinde doar de mine să-mi demonstrez abilitățile de leadership, că sky is the limit, că au nevoie de un om cu experiența mea, care să-și asume responsabilitatea, că team lead-ul este conștient de cunoștințele mele și că se bazează pe sprijinul meu. Am descoperit la foarte scurt timp după că nu rezonez și că nu mă voi putea adapta vreodată stilului de management: “there’s a chain of command”, “everything goes through me”, “these are discussions that take place at my level”, “you don’t need to know”, “it doesn’t concern you”….
Am încercat să adresez aceste lucruri, să comunic, să îmi exprim părerea, să vin cu sugestii de cum am putea face și altfel, pentru că nu mi se părea deloc normal să raportăm cifre într-un tabel (câte CV-uri, câte interviuri planificate, câți angajați etc.) fără să avem o logică, o perspectivă, un obiectiv clar spre care să tindem ca echipă, dar și ca indivizi (pentru că fiecare dintre noi deserveam o altă piață - Italia, Germania, UK & I - din ce s-a vrut a fi roluri diferite TA Partner și Sourcer). Mi s-a cerut să tac, să nu îmi mai exprim părerile în public pentru că le fac rău fetelor. Că în privat pot să mă exprim liber, dar în echipă să nu mai zic nimic pentru că nu este ”corect” față de ele.
Aveam definiții diferite pentru “corectitudine” și “echipă”, mai ales că știam că ceea ce exprim (e prea mult, e prea repede, avem KPI doar pe cifre, niciun KPI care să țină de procesul nostru de învățare, suntem efectiv alergate, nu avem timp nici măcar să ne luăm pauza de prânz, la nici o lună de la angajare suntem nevoite să lucrăm peste program sau din weekend etc.) este și ceea ce simțeau colegele mele, eram toate în aceeași barcă. Răspunsul pe care l-am primit la “nemulțumirile” mele a fost: “toată lumea este obosită, cu toții suntem obosiți, nici eu nu am timp să…” și “dar ce te așteptai să găsești? Așa este în multinaționale…”
Nu, nu așa este în multinaționale, sau nu în toate. Și da, omul sfințește locul… și de sfințit ce a fost, punctul culminant al activității mele în această companie s-a produs într-o vineri când am fost băgată în ședință pe Teams (team lead-ul cu managerul ei din UK, Head of TA pe Europa - cel care m-a și angajat, de fapt, și cu care nu am mai avut ocazia să mai comunic după aceea prea mult pentru că…”he is so busy and chain of command”) și “acuzată” pe un ton ridicat (la nici 30 de secunde în conversație) că nu fac nimic altceva decât să mă plâng de tot de când am venit, că nimic nu îmi convine, că el și-a pierdut răbdarea, că toată lumea este fericită, doar eu am probleme și mă plâng, că să mă gândesc peste weekend și să le spun dacă eu chiar vreau să lucrez aici. Răspunsul meu a fost simplu… “dacă nu voiam să fiu aici, nu mă mai chinuiam să exprim ce simt și nu mai încercam să fac cumva să găsim soluții… să fie bine pentru toată lumea”. Pentru că tot insista că “we are one team”, “we have one voice” (tare drăguț în teorie, dar practica ne omoară), l-am întrebat de unde până unde a ajuns la concluzia că le stric eu vibe-ul pozitiv din HUB-ul din București și l-am invitat să discute direct cu echipa… răspunsul a fost pe același ton agitat și ochi dați peste cap: “ce vrei să spui, că managerul tău direct minte?” & “bine că mă inviți tu pe mine să vorbesc cu echipa mea”.
Am zâmbit și am spus “ok, let’s ALL take the weekend and think…” (alți ochi dați peste cap). Am simțit că nu am nevoie de un weekend, nici măcar de un minut să mă gândesc dacă vreau să (mai) lucrez într-un astfel de mediu… a fost unul din acele momente în care trebuia doar să “let it go”, dar măcar să mă felicit că am încercat…
Luni așteptam să mă întrebe cineva ce am hotărât sau la ce m-am gândit sau orice… m-am trezit în schimb cu o invitație în calendar pentru ora 19.30 (în afara orelor de program) să port o discuție de follow-up la cea de vineri, doar eu cu managerul team lead-ului meu de data aceasta, “only us” și “many thanks”. Invitație ce a fost anulată câteva ore mai târziu, fără explicații sau reprogramări. Tot luni, una dintre colege și-a dat demisia. I-a surprins pe toți pentru că a fost omul care a tăcut. Eu mi-am văzut de treabă, am lucrat ca și până acum cât de bine am putut (în condițiile astea) cu managerii și partenerii HR din Italia (feedback-ul lor asupra activității mele fiind încă de la început unul pozitiv, ba chiar foarte bun - “they are waiting for you there, they want to meet you”)
Pentru că mă simțeam încă obosită după ce am avut Covid și am stat izolată atâtea zile, lucrând, totuși, de acasă (din dorința de a face lucrurile bine, de a fi acolo pentru oamenii care contau pe mine, pentru că eram încă la început cu toate, erau atâtea de făcut și aveam atâtea de învățat…) medicul meu de familie m-a încurajat să îmi iau câteva zile să petrec puțin timp cu cea mică, în liniște, să mă odihnesc… și m-a chemat la cabinet să îmi dea concediu medical.
M-am gândit că ar putea fi o variantă, dacă tot părea că nu reușeam să ajungem la o înțelegere într-un mod civilizat, dar n-aș fi făcut altceva decât să amân inevitabilul… perioada de probă se apropia oricum de sfârșit (martie), iar eu știam că nu vom putea continua în ritmul ăsta (accent mare pe cantitate - număr de roluri deschise (să se ajungă la 30-35, nu contează din ce țări și în ce condiții), CV-uri, interviuri planificate, InMailuri date etc., multă muncă de secretariat/administrativ, fără legătură cu ce înseamnă pentru mine un “parteneriat” în TA, fară prea mare calitate - ATS folosit necorespunzător, roluri deschise de mai bine de jumătate de an, lipsă feedback după interviuri și multe multe altele) și mai ales în mediul ăsta toxic, lipsit de empatie - “you are not able”, “you are the only one complaining”, în care mi s-a dat de înțeles că singura întrebare pe care aș avea “dreptul” să o adresez de la “nivelul meu” ar fi “how high?”
Îmi doream să las totul “în ordine” din respect pentru munca mea și pentru manageri. Nu am (mai) apucat… pentru că marți, în jurul orei 11, atât eu, cât și o altă colegă am primit un e-mail scurt de la directoarea hub-ului din România: “Setez această întâlnire pentru a ne vedea la birou.” (la ora 15.00-15.30).
Am mers, așa cum am fost chemate, fară nicio explicație. La birou am fost întâmpinată cu spatele de către team lead, am fost băgată într-o sală cu ușa închisă, eu, directoarea și team leadul care nu a scos o vorbă și se uita efectiv prin mine (culmea e că pe la ora 16.00 îmi pusese o întâlnire să discutăm ceva legat de un raport)…
A vorbit doar directoarea (cea care îmi semnase și contractul de angajare) cu aceeași poezie “Tu de când ai venit ți-ai exprimat nemulțumirea în nenumărate rânduri, noi aici suntem toți fericiți și avem un vibe pozitiv și de aceea am vrea să încetam colaborarea”… Și pac, a întors hârtia și mi-a băgat-o sub nas. Am zâmbit sub mască și am spus: “Da, mai bine că am conștientizat acum decât mai tărziu, you are not my tribe, I am not your person”.
Data de încetare atât pentru mine, cât și pentru colega mea (ei i-au spus că “nu putem să îți oferim ce îți dorești”) era a doua zi, miercuri, s-au folosit de faptul că nu ne datorează niciun preaviz și “i-a durut la bască” că las un laptop “pe loc” fără să apuc să anunț pe nimeni din companie, fără o preluare de către altcineva, fară nimic… săptămâna fiind plină de ședințe și interviuri planificate.
M-am simțit eliberată… pentru că nu am acceptat nicio clipă să fiu umilită sau să iau poziția ghiocelului în fața “funcțiilor”, dar parcă (și) parte dintr-un film prost… m-am dus să celebrez această experiență la cafeneaua de lângă birou și am trimis pe LinkedIn un mesaj de mulțumire și părere de rău tuturor oamenilor frumoși pe care i-am întâlnit, totuși, aici. Am primit înapoi mesaje de regret, recunoștință și uimire pentru că nu a existat niciun fel de informare la nivelul companiei.
În mai puțin de trei luni, din cinci oameni au plecat sau au fost forțați să plece trei… probabil în următoarea lună nu va mai rămâne nimeni… sau, cine știe, acum că au scăpat de energia mea negativă, care îi trăgea pe toți în jos, se vor înmulți ca ciupercile după ploaie. Doar timpul ne va arăta…
Sper că povestea mea să te inspire în scrierile tale și atât. Nu urmăresc să aduc în lumina reflectoarelor pe nimeni, nici companii, nici persoane, ci doar să îmi exercit libertatea de a mă exprima, de a exista, de a gândi, de a fi, de a face bunul simț “cool again”.”
Din păcate, încă întâlnim acest tip de management în multe companii din România, acest mecanism de a te prevala de funcție și de a tăia din rădăcină orice fel de încercare de exprimare a unui punct de vedere cu privire la tot ce presupune o cultură organizațională sănătoasă: comunicare deschisă, feedback, management participativ, ascultare, curaj, inițiativă, empatie, deschidere, toleranță, înțelegere, încurajare....
I-am urat Alexandrei succes și i-am spus că-i sunt și-i voi fi alături indiferent de ceea ce decide pentru viitor. A fost o experiență, o lecție din care recomand tuturor celor care citesc aceste rânduri să înțeleagă ce a spus atât de frumos Eleanor Roosevelt: “Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără încuviințarea ta!”
Articol preluat de pe site-ul www.undelucram.ro cu acceptul autoarei.